Economia unei ţări, a unei regiuni sau a unui grup de ţări, precum şi cea a lumii întregi, se dezvoltă ciclic. Aceasta înseamnă că, în anumite perioade de timp, o ţară, (un grup de ţări etc.) este caracterizată cu o economie în creştere, după care urmează o limitare a extinderii, apoi o descreştere, respectiv o stopare a acesteia. Durata şi profunzimea fiecărei dintre aceste patru faze depinde de fiecare caz concret, variază în timp şi se poate modifica de la o ţară la alta, reprezentând o derivată a nivelului de dezvoltare, a structurii producţiei, a capacităţilor manageriale ale autorităţilor publice centrale economice (Ministerul Finanţelor, Ministerul Economiei, Banca Centrală etc.), a contextului economico-geografic etc. O criză regională reprezintă rezultatul „împletirii” unor crize naţionale a câtorva state vecine cu economii strâns legate între ele. Fenomenul dezvoltării ciclice a fost identificat şi expus de către mai mulţi economişti de valoare din diverse ţări încă cu mai bine de un secol în urmă. Ciclurile sunt de mai multe feluri. Unul „clasic” durează 7-11 ani.

Prof. univ. dr. Mihai PATRAŞ, pentru ECO

Cunoaşterea fenomenului în cauză ne ajută să gestionăm mai mult sau mai puţin eficient diverse faze, dar în nici un caz nu ne permite evitarea, excluderea totală a lui. Un exemplu din alt domeniu, dar cu acelaşi conţinut. Din retrospectivă cunoaştem, că anual, în perioada cu schimbări sezoniere a temperaturii, de exemplu, la sfârşit de ianuarie – început de februarie, suntem afectaţi de către virusul gripei. Aceasta (cunoaşterea) ne permite doar să ne pregătim mai bine pentru a diminua consecinţele gripei, dar nu suntem (şi probabil nu vom fi) în stare să o evităm în totalitate.

În ultimele două decenii au avut loc câteva crize economice locale (naţionale) sau regionale „cunoscute”, adică cu efecte (negative) în afara „zonei de criză”. Amintim printre acestea: criza economiilor din spaţiul ex-sovietic, legată de trecerea de la un sistem economic la altul şi acompaniată de diminuarea semnificativă a economiilor fostelor (15) republici (criză, care în unele noi state independente, inclusiv RM, încă durează), criza economică din ţările Europei Centrale şi de Est (ECE) , acum membre ale UE, de asemenea, acompaniată de decăderea economică, dar cu economii deja restabilite în totalitate, criza din Mexic (1995), criza din ţările Asiei de Sud-Est (1997), criza din Rusia (1998), criza din Argentina (2001) etc. Oricare nu ar fi interpretarea acestor crize, ele totuşi au fost „naţionale” sau, cel mult, „regionale”. Adică nu au ştirbit economia ţărilor de bază, care formează fundamentul economiei mondiale, în primul rând, a SUA.

În ultimul deceniu al sec. XX economia ţărilor (tradiţional) dezvoltate a fost semnificativ favorizată de distrugerea lagărului comunist/socialist, precum şi a ultimului imperiu. Aceasta a permis lumii civilizate (din vest) să se dezvolte fără mari probleme pe fundalul lichidării definitive a „socialismului multilateral dezvoltat”, care s-a dovedit a fi totalmente ineficient şi nu a putut susţine examenul istoriei. La dezvoltarea eficientă a ţărilor civilizate în acea perioadă a mai contribuit substanţial şi revoluţia informaţională, precum şi dezvoltarea Internetului.

La sfârşitul sec. XX – începutul sec. XXI s-a produs cea mai mare revoluţie monetară din istorie – apariţia monedei comune euro şi formarea euro-landului. Până la adoptarea monedei unice europene, pe parcursul (a aproape) unui secol, rolul de monedă de referinţă/de bază a fost exercitat cu succes de către dolarul SUA. În tranzacţiile internaţionale la sfârşitul secolului trecut primei valute îi revenea până la 80-90% din total. Dolarul american deţinea şi cca. 9/10 din rezervele monetare internaţionale. Efectiv aceasta permitea SUA să aibă un deficit enorm al balanţei comerciale (de până la 400-600 mlrd. dol. anual), finanţat de fiecare dată cu propria monedă. Cu alte cuvinte, prima economie a lumii „impozita” „restul lumii” în aceste proporţii. Şi dolarul nu avea de suferit, cu toate că peste 3/5 din totalul acestei monede se afla în afară ţării emitente.

„Tânăra” monedă europeană chiar din primii ani s-a dovedit a fi extrem „de periculoasă” (în momentul emiterii sale 1 euro=0,8 dol.) şi a început să „împingă” dolarul mai întâi din Europa, apoi (parţial) şi din alte zone. Economia americană şi sistemul său financiar a fost pus în faţa faptului şi a fost nevoită să „absoarbe” într-un timp scurt câteva sute de miliarde de dolari, anterior utilizaţi în fostele zone ale dolarului, adică, în primul rând, în ţările Uniunii Monetare Europene (UME). Considerăm, că moneda euro a reprezentat şi mai reprezintă cea mai mare încercare pentru SUA din întreaga sa istorie (de peste 225 ani). Emiterea şi aplicarea monedei euro efectiv a însemnat divizarea (bipolarizarea) lumii din punct de vedere valutar. În ultimii câţiva ani fluxurile financiare internaţionale şi-au schimbat radical geografia şi structura, acestea orientându-se în proporţii tot mai mari spre ţările UME şi UE.

În anul 2003 s-a declanşat războiul din Iraq, care a avut alte două consecinţe majore: creşterea semnificativă a cheltuielilor militare (ale SUA) şi, principalul, majorarea graduală a preţurilor petrolului de la 18-20 dolari, în perioada premergătoare războiului, până la 147 dolari/bar. (iulie 2008). Aceasta s-a produs inclusiv în urmă încetării/diminuării exporturilor de petrol de către Iraq. Ţinând cont de faptul că SUA este cel mai mare importator şi consumator mondial de petrol, costurile suplimentare anuale aferente nu puteau fi uşor neutralizate. Costurile importurilor de petrol (331 mlrd. dolari) au constituit 40% din valoarea deficitului comercial al SUA pentru anul 2007. (Conflictul din Iraq a condus, alături de altele, la o situaţie paradoxală: SUA indirect contribuiau anual, până în 2008, la îmbogăţirea Rusiei ca exportator de resurse energetice cu, cel puţin, cca. 100-150 mlrd. dolari). Aşadar, într-un termen foarte redus, de doar câţiva ani, prima economie a lumii a fost supusă unor presiuni financiare suplimentare de peste 1 trilion dolari anual (conform estimărilor noastre). Au crescut semnificativ datoriile publice ale SUA – până la peste 10 trln. dol. (sept. 2008). Dar setul de probleme acumulate nu putea fi soluţionat din „surse interne”.

Toate acestea au creat „condiţii suficiente” pentru o posibilă criză de proporţii. Trebuia să apară doar un motiv şi acesta a apărut: criza creditelor ipotecare începută în 2006/2007. Din cauza liberalismului excesiv bancar în ultimii ani au crescut substanţial numărul şi volumul creditelor acordate pentru construcţia locuinţelor. O parte semnificativă a debitorilor a devenit incapabilă să ramburseze creditele acordate la dobânzi mici (inclusiv de 2-3%). Pe de altă parte, a crescut numărul de locuinţe noi. Treptat s-a ajuns la situaţia în care costurile de piaţă ale acestora (a locuinţelor) s-au situat sub valoarea creditelor aferente, adică sub valoarea reală a imobilelor. Incapacitatea rambursării creditelor în cauză a cauzat insolvabilităţi bancare de proporţii în SUA.

Aceasta a condus respectiv la diminuarea creditelor interbancare, inclusiv a celor internaţionale, economia americană fiind una extrem de deschisă. Astfel a apărut criza financiară în prima economie a lumii, care într-un timp scurt s-a extins în Europa, Coreea de Sud, China, Rusia etc. Criza actuală americană substanţial se deosebeşte de cele menţionate mai sus, care au fost doar, cel mult, regionale. Ea, criza americană, fiind una de mari proporţii, automat a devenit una mondială din cauza rolului determinant al SUA în economia globală. Prima economie a lumii (cu un PIB de cca. 14 trln. dol.) constituie cca. 1/5 din totalul mondial, ea a fost, este şi va mai rămâne „locomotiva” economiei mondiale. Dacă însă să calculăm cota producţiei de mare complexitate sau a celei scientointensive, atunci cota americană este cu mult mai mare (până la 1/3-2/5 din total). Dolarul SUA, totuşi, continuă să rămână principala monedă internaţională: peste 3/5 din rezervele valutare internaţionale, conform datelor FMI, sunt denominate în dolari (a.2007). Peste 25% din rezervele de aur ale lumii se află în SUA. Probabil locul cel mai puternic al SUA reprezintă domeniul ştiinţifico-tehnologic. De exemplu, din cei 62 Laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie, acordat de Banca Suediei (în anii 1969-2008), 43 sunt americani etc. La acest capitol SUA este capabilă să concureze pe termen mediu şi lung şi chiar să câştige competiţia cu tot „restul lumii”. SUA efectiv sunt ţara fondatoare (şi finanţatoare) a principalelor structuri economico-financiare, politice ale lumii (ONU, BIRD, FMI etc.). Cca. 18% din comerţul internaţional revine exporturilor/importurilor americane, SUA ocupând primul loc în comerţul exterior al principalelor state (dezvoltate economic). Dacă, ipotetic, SUA ar proceda în relaţiile comerciale cu China, aşa cum a procedat Rusia cu RM (celebrarea la 27 martie 2006 a Actului unirii Basarabiei cu România prin stoparea de către Rusia a importurilor de vinuri moldoveneşti), atunci China (şi nu numai) ar provoca o criza economică şi comercială regională. Menţionăm că succesele remarcabile ale Chinei din ultimul sfert de secol sunt datorate în măsură determinantă de relaţiile şi comerţul ei cu SUA.

Deci, o criză mondială poate să apară numai în SUA (însă nu orice criză americană se transforma în una mondială). Criza actuală este a doua criza mondială după cea din anii 1929-1933, care este considerată ca fiind prima criză financiar-economică de proporţii globale. Ea s-a produs şi în urmă „împletirii” a mai multor cicluri naţionale şi regionale. Orice criză regională poate fi soluţionată de către potenţialul economico-financiar al SUA, direct sau prin intermediul structurilor financiare internaţionale, unde primul stat deţine o cotă decisivă. Iată de ce trebuie să fim interesaţi în prosperarea economico-financiară a SUA pe termen lung.

Dat fiind faptul că economiile ţărilor lumii la începutul sec. XXI sunt extrem de deschise, efectiv toate sunt legate de cea americană. Criza neplăţilor din SUA s-a extins „în restul lumii”, în primul rând, în ţările cele mai strâns legate (direct sau indirect) de prima economie – în UE, China, Japonia, Coreea de Sud, Federaţia Rusă etc.

Pentru diminuarea consecinţelor crizei financiare, reducerii influenţei ei asupra sectorului real, neadmiterii transformării ei în una economică de proporţii, autorităţile financiare ale SUA, apoi şi cele ale UE, ale Japoniei, Coreei de Sud, Australiei, Canadei, Chinei etc. au întreprins şi întreprind o serie de măsuri consistente. Printre acestea trebuiesc evidenţiate, cel puţin, următoarele.

1. Formarea unor fonduri publice, precum şi public-private, pentru a sprijini anumite instituţii financiare aflate în dificultate, prin achiziţionarea de acţiuni ale acestora. De exemplu, la propunerea Trezoreriei SUA (Ministerul de Finanţe) a fost adoptată în regim de urgenţă (octombrie 2008) Legea de stabilizare economică. Documentul în cauză permite Trezoreriei răscumpărarea „activelor toxice” ale instituţiilor financiare importante, dar care se află în pericol de falimentare. În aceste scopuri a fost instituit un fond de 700 mlrd. dol. SUA. De exemplu, a fost demarat procesul de răscumpărare a titlurilor de datorie a doi giganţi de refinanţare ipotecară din SUA: Fannie Mae şi Freddie Mac. Pentru fiecare dintre acestea fiind prevăzute câte 100 mlrd. dol. În Coreea de Sud este prevăzută injectarea sumei de 30 mlrd. dol. pentru stabilizarea economiei. Dintre acestea, 20 mlrd. revin Băncii publice „Koreea EximBank”, pentru susţinerea exportatorilor mijlocii. Alte 10 mlrd. dol. sunt destinate pentru susţinerea monedei naţionale aflată în devalorizare. Amintim aici că aceasta ţară, până nu demult, era situata în lista ţărilor cu cele mai mari rezerve valutare din lume.

2. Guvernele unor ţări efectiv au declanşat un proces de etatizări (parţiale, majoritare sau integrale) ale mai multor instituţii financiare importante. De exemplu, Marea Britanie, considerată ca fiind centrul financiar al Europei, a naţionalizat parţial primele 8 bănci ale ţării prin achiziţii de acţiuni „toxice” ale acestora: Abbey, Barclays, HBOS, HSBC, Lloyds TSB, Nationwide Building Society, Royal Bank of Scotland, Standard Chartered. Guvernul a utilizat în aceste scopuri 50 mlrd. lire (65 mlrd euro sau 87,5 mlrd. dol.). În acest context sunt cu totul neclare intenţiile autorităţilor RM de a „privatiza” diferite obiecte economice. În condiţii de criză rolul statului în economie trebuie să sporească.

3. În scopul evitării/diminuării panicii, precum şi a retragerii depozitelor de la bănci, în majoritatea ţărilor dezvoltate au fost majorate substanţial plafoanele sumelor respective garantate. De exemplu, în SUA acest indicator a fost majorat de la 100,0 mii dol. (ceea ce asigura peste 98% din depozite) până la 250,0 mii. Efectiv aceasta înseamnă garantarea aproape în întregime a depozitelor bancare. Decizii simulare au fost adoptate şi de către ţările UE. Majoritatea statelor UE au convenit în octombrie a.c. asupra ridicării plafonului depozitelor garantate de la un minim de 20,0 mii euro, până la cel puţin 50,0 mii euro. Dacă ţinem cont de faptul că în mai multe state „minimul vechi” deja acoperea cu mult peste 9/10 din totalul depunerilor bancare, atunci putem conclude, că noua limită a garanţiei asigură aproape toţi banii păstraţi în bănci. De exemplu, în România plafonul vechi (de 20,0 mii), potrivit Fondului de Garantare a Depozitelor în Instituţiile Bancare, acoperea 99,2% din precedentul sold al sumei totale a depunerilor. În unele state plafoanele sunt încă mai mari. În Marea Britanie – 50,0 mii lire, în Italia – 103,0 mii euro etc. În luna noiembrie măsuri similare au fost adoptate şi în Elveţia, Australia etc. Majorarea plafoanelor şi reducerea decalajelor interstatale dintre acestea contribuie favorabil şi la diminuarea/excluderea migraţiei banilor, aferente depozitelor. (În acest context menţionăm, că în RM plafonul de garantare a depozitelor constituie cca. 300 euro sau cca. 0,5% din „plafonul” paneuropean).

4. O altă măsură anticriză este fuzionarea diferitor structuri economice şi financiare. Creşterea potenţialului economico-financiar a noilor entităţi, contribuie favorabil la consolidarea capacităţii de rezistenţă a acestora în condiţii de instabilitate.

5. O măsură eficientă anticriză reprezintă diminuarea ratelor dobânzilor de politică monetară în ţările de bază şi contribuirea la creşterea investiţiilor. De exemplu, Fed a decis în repetate rânduri micşorarea (aproape săptămânală) a ratei în cauză, care a ajuns până la nivelul de 1% (la începutul lunii noiembrie). Decizii similare au fost luate şi de către Banca Central Europeană (BCE), Banca Japoniei, Banca Canadei, Banca Australiei ş.a.

Evident, că măsurile întreprinse necesită enorme fonduri publice şi private. Alături de creşterea datoriilor publice (interne), a sporit semnificativ şi deficitul bugetar. De exemplu, deficitul bugetar al SUA în a. 2008 (1 octombrie 2007 – 30 septembrie 2008) a ajuns până la peste 450 mlrd. dol.

Consecinţele crizei asupra Rusiei

Rusia în a. 2006 a reuşit restabilirea nivelului de dezvoltare de până la reformele din anii 1990, devenind (cantitativ, nu şi calitativ) a unsprezecea economie a lumii. În anii 2007-2008 a devenit (şi s-a menţinut) pe locul III în lume după mărimea rezervelor valutare, atingând volumul maxim în vara a.c. Cu toate acestea ea are o economie cu grad sporit de risc (în plan exterior) din cauza faptului că cca. 4/5-9/10 din încasările ei valutare reprezintă intrări din vânzarea carburanţilor şi a materiilor prime. Comerţul exterior al acestei ţări este devansat de cel a Olandei de 2 ori. Criza financiară internaţională, în primul rând, diminuarea de cca. 2 ori a preţurilor la petrolul exportat şi nu numai (inclusiv consecinţele războiului ruso-georgian din august 2008), a arătat, doar în 2-3 luni, că economia rusă cu mare greu rezistă. Câteva exemple confirmătoare. Rezervele valutare se „topesc” rapid: acestea scad cu câte 2-4 mlrd. dol. pe zi. În consecinţă, la sfârşitul decadei a doua a lunii octombrie a.c. rezervele s-au diminuat până la nivelul de cca. 485 mlrd. dol. şi s-au egalat cu mărimea datoriilor externe ale ţării. Doar în primele trei săptămâni ale lunii octombrie rezervele s-au micşorat cu peste 70 mlrd. dol. Dacă în a. 2006 investiţiile străine directe (nete) în Rusia au constituit 41,9 mlrd. dol., în 2007 – 81,6 mlrd. dol., atunci în a. 2008 (ianuarie-octombrie) – doar 0,8 mlrd dol. (în loc de cifra intrărilor nete estimată la începutul anului de cca. 100 mlrd. dol.). Cursul valutar al rublei s-a diminuat cu peste 1/4 (de la cca. 23 rub. până la 28 ruble pentru 1 dol. SUA), doar în 2-3 luni. Pierderile deja înregistrate de către „miliardarii ruşi” depăşesc cifra de 230 mlrd. dolari. În anul 2007 producţia de gaz a scăzut în Federaţia Rusă.

Despre gravitatea situaţiei financiare ne vorbeşte următorul fapt. Cunoscuta companie LUKoil, care controlează 1,3% din rezervele mondiale de petrol şi asigură 2,1% din producţia globală de ţiţei, a solicitat Vneşeconombank, controlată de stat, un credit de 1,8 mlrd. dol. în scopul achitării datoriilor acumulate.

O posibilă ameliorare ar putea constitui trecerea la achitarea plăţilor pentru carburanţi în ruble. Un atare program (de înfiinţare a unui nou centru financiar regional) a fost lansat de către autorităţile FR.

Însă situaţia financiară deja creată inevitabil va conduce şi la creşterea problemelor economice interne, inclusiv a datoriilor pentru salarizare. Inclusiv a celor aferente conaţionalilor noştri (peste 400 mii la număr), aflaţi acolo la diverse munci preponderent provizorii.

Repercursiunile crizei financiare globale asupra R. Moldova

Influenţele crizei financiare globale asupra Republicii Moldova reprezintă un subiect aparte de o importanţă majoră. Amintim că nivelul economic maxim (din a. 1989) de până la declanşarea reformelor nu a fost recuperat de către Republica Moldova. Gradul de recuperare a nivelului maxim de dezvoltare economică în RM este efectiv cel mai mic din lume.

Menţionăm că, de aproape un deceniu, conform datelor principalelor structuri economico-financiare internaţionale, RM ca nivel de dezvoltare (PIB sau consum per capita) se află ferm (detaşat) pe ultimul loc în Europa. Datele din retrospectivă ne arată că decalajul dintre ultimul loc (rezervat RM) şi penultimul este în creştere. Reieşind din acest fapt, apare întrebarea: oare nu este RM într-o criză profundă, ce durează deja de 17-18 ani? Un eventual răspuns negativ ar trezi o altă întrebare: dacă ţara situată pe ultimul loc nu-i în criză, atunci ce-ar mai trebui să se întâmple, ca să se recunoască starea de criză profundă şi „cu barbă”. Alţi „pretendenţi” la ultimul loc în ierarhia europeană nu sunt identificaţi.

Criza financiar-economică mondială actuală nu trebuie tractată doar ca un act (de moment), ci ca un proces, care va dura cel puţin şi în 2009. Durata şi consecinţele crizei depind de mai mulţi factori. Pentru RM un mare factor de risc îl constituie proporţiile economiei. Valoarea absolută a PIB-ului nostru constituie cca. 1/2 din cifra de afaceri a unor companii din regiune: Rompetrol sau Petrom. La figurat vorbind, economia noastră poate fi descrisă ca un spaţiu în care se vând mărfurile importate pe banii câştigaţi în exterior de către concetăţenii noştri. Deci, în mare măsură, situaţia economică de la noi depinde de fluxurile valutare din exterior (care devansează ca mărime încasările din export, precum şi veniturile bugetare). Este dificil de caracterizat economia actuală a RM în termeni optimişti.

În calitate de factori suplimentari, care pot agrava situaţia, putem evidenţia cel puţin următorii:

1. Criza din statele în care se află majoritatea muncitorilor moldoveni (Rusia, Italia, Spania, Ucraina etc.), va conduce la revenirea unei părţi dintre aceştia în patrie (unii cu salarii parţial nerecuperate).
2. Diminuarea (posibilă) intrărilor valutare, mai ales, dacă ţinem cont de faptul că apogeul crizei ar putea avea loc în aceasta iarnă.
3. Economia Moldovei afară de faptul că este una extrem de mică (o putem numi chiar simbolică), este extrem de deschisă: valoarea PIB-ului este comparabilă cu mărimea comerţului exterior. Cota capitalului străin în sectorul bancar depăşeşte 70% din total.
4. Datoriile externe ale RM cu mult depăşesc rezervele valutare. Putem oare vorbi despre o siguranţă a unei economii, dacă datoriile externe devansează cu mult rezervele internaţionale?

Câteva măsuri anticriză, posibile

1. În situaţia în care statele cu economii sănătoase recurg la etatizări, inclusiv în sectorul bancar, trebuie stopat procesul de privatizare (efectuat tradiţional la preţuri sub valoarea reală, deci de fapt, în mod fraudulos). În special, aceasta se referă la Banca de Economii, care, în viziunea noastră, trebuie să rămână cu statut public. De exemplu, în Franţa nimeni nu s-a încumetat să abordeze problema privatizării „Caisse d’Epargne”, banca similară a Băncii de Economii. Atât experienţa altor state din sec. XX, cât şi cea din ultimul timp, a arătat univoc, că în timp de criză rolul statului creşte. Cu cât mai eficient autorităţile publice utilizează pârghiile aflate la dispoziţie, cu atât mai eficient şi rapid decurge ieşirea din criză. Subliniem, în mod special, că cauza de bază a apariţiei crizei a fost şi este liberalismul excesiv în domeniul economiei.
2. Substanţial (de cel puţin 10-15 ori într-o primă fază) urmează a fi majorate plafoanele depozitelor bancare garantate. (Actuala statistică bancară defectuoasă, precum şi secretizarea ei, nu ne permite să stabilim, care ar fi plafonul necesar al mărimii depozitelor garantate ce ar asigura, de exemplu, 90-95% din suma totală a depunerilor bancare). Trebuie să ţinem cont de faptul că o bună parte a depunerilor revin titularilor, care efectiv se află în afara RM. Dacă până nu demult pentru aceştia atractivă era mărimea dobânzii din băncile comerciale de la Chişinău, atunci în noile condiţii mai importantă devine garanţia integrităţii acestora. Lipsa unor atare garanţii poate conduce într-o perspectivă nu prea îndepărtată la retragerea şi/sau la reorientarea geografică a acestora.
3. Cu altă ocazie (cu 5-10 ani în urmă) am menţionat asupra necesităţii înfiinţării unor bănci (integral sau preponderent) de stat, în special a Băncii Ipotecare şi a unei Bănci investiţionale [2]. În acest context revenim şi asupra importanţei ratei dobânzii şi a politicii de creditare.
4. Se impune revizuirea politicii cursului valutar, care ar reflecta situaţia economică reală şi ar contribui la relansarea economiei.
5. De asemenea, necesită a fi reformată politica în domeniul comerţului exterior, precum şi a celei valutare.
6. E necesară relansarea politicii investiţionale, care rămâne o problemă majoră macroeconomică pe termen mediu şi lung.

Surse selective.
1. Mihai Patraş. Moneda euro şi perspectiva dolarului. – Capitala, 13 martie 2002.
2. Mihai Patraş. Apariţia băncii ipotecare – deziderat al schimbărilor. – FinConsultant, nr. 4, 2005.
3. Mihai Patraş. Despre rolul statului în sectorul bancar. – Democraţia, 22 ianuarie 2002.

Sursa: eco.md

Ultimele cifre arata ca numarul caselor care intra in posesia bancilor a crescut cu 71 la suta, aceasta actiune avand loc o data la fiecare 11 minute.

Proprietarii unei case cu cinci dormitoare din Sandbanks au resimtit efectele crizei financiare atunci cand, fiind afectate afacerile lor din domeniul imobiliar, nu si-au mai permis sa achite creditul de 7.600 euro pe luna, iar casa lor a intrat in proprietatea Clydesdale Bank.

De asemenea, agentia imobiliara Tailor Made din Sandbanks vinde o proprietate care acum doi ani valora 2 milioane euro la pretul de 1,4 milioane euro. Cu toate acestea, cumparatori interesati asteapta inca un discount mai mare.

“Aceste doua case luate in posesie de banci reprezinta primul caz de acest gen din ultimii 14-15 ani in Sandbanks”, declara Robert Dunford, actionar al agentiei imobiliare Tailor Made.

Strada principala din Sandbanks este cunoscuta sub denumirea de “strada milionarilor”, iar pretul terenurilor in aceasta zona se afla pe locul patru in topul celor mai scumpe din lume, printre rezidenti numarandu-se managerul clubului de fotbal Tottenham Hotspur, Harry Redknapp.

Toate acestea vin pe fondul esecului unei licitatii din Cardiff, in urma careia nu s-a vandut nici unul dintre cele 74 imobile, case si apartamente, in ciuda faptului ca apartamentele evaluate initial la pretul de 250.000 euro erau oferite in schimbul sumei de 38.000 euro.

Ultimele cercetari arata faptul ca un sfert dintre proprietatile private cu valoare de peste un million de euro nu mai sunt locuite momentan. Astfel, aproape 280.000 dintre aceste case se afla intr-o stare proasta sau sunt parasite de mai bine de sase luni, conform studiilor realizate de catre Halifax, cel mai mare creditor din Marea Britanie.

Sursa: wall-street.ro

Azi cineva a spus ca nu are de gând să-şi retragă banii din bancă şi că este destul de liniştit.

Ce părere ai tu la acest subiect stimate vizitator?

Cine a avut de castigat din acest lucru? Vanzatorii de aur, al carui curs este printre singurele ce rezista in contextul actual gaunos? Investitorii care profita de scaderile bursiere, ca sa isi construiasca ieftin un portofoliu? Fondurile speculative care isi incaseaza si cele mai mici castiguri?

Spre deosebire de presedintele Bancii Centrale Europene (BCE), Jean-Claude Trichet, care spune ca “multe miliarde de euro sau de dolari erau artificiale inainte de corectia” bursiera, economistii  sustin ca banii exista in continuare. “Cand spunem ca mii de miliarde de dolari au fost pierdute, este un abuz de limbaj. Ceea ce ar trebui sa spunem este ca a scazut cu cateva mii de miliarde de dolari cotatia actiunilor listate pe piete, ceea ce este total diferit”, estimeaza britanicul John Sloman, de la Universitatea din Bristol.
Americanul Robert Shiller de la Universitatea Yale face aceeasi analiza. “Imaginati-va ca intr-o zi cereti unei agentii sa va evalueze casa, daca ar trebui sa o vindeti. In ziua urmatoare, o alta agentie va spune un pret cu 10% mai mic. Inseamna ca ati pierdut bani? Cu siguranta nu, aveti in continuare bani in buzunar sau in contul din banca”, a declarat Shiller, citat de AFP. “Cu bursele este acelasi lucru. Nimeni nu pierde bani in sensul strict al termenului. Nu este niciun fel de mister, banii sunt tot acolo. Piata este cea careia ii scade valoarea”, a adaugat americanul.

De altfel, spun cei doi economisti, pietele de capital nu au o valoare absoluta. “Valoarea unui activ depinde intotdeauna de raportul dintre cerere si oferta. Asa se va fixa pretul pe care il veti obtine intr-o zi, daca va hotarati sa vindeti, si nu are legatura decat cu actiunile schimbate, nu si cu acelea care raman in portofoliu”, atrage atentia John Sloman.
“Statele contabilizeaza banii disponibili facand adunarea monedelor si bancnotelor in circulatie, ca si a depozitelor pe care le au oamenii in banci. Aceasta evaluare nu reflecta deloc fluctuatiile cotidiene ale pietelor de capital”, argumenteaza Robert Schiller, care admite, totusi, ca este “dificil si controversat” sa se efectueze o distinctie intre ceea ce inseamna pe piata conceptele de ‘bogatie’ si ‘valoare’.

In Marea Britanie, potrivit datelor bancii centrale, 50 de miliarde de lire sterline (64 de miliarde de euro) circula in prezent, ca monede si bancnote, iar 1.800 miliarde sunt depuse in banci. Aceste sume, calculate lunar, cresc constant, chiar de la inceputul anului.
Toate aceste argumente reprezinta un mod de a-i da dreptate fostului magnat american Robert Sarnoff, care a murit in 1997 si pentru care finantele nu erau nimic altceva decat “arta de a face sa treaca banul din mana in mana pana cand il faci sa dispara”, conchide AFP.

Sursa: Comentariu AFP

Indicele britanic FTSE 100 s-a apreciat, la mijlocul şedinţei de luni, cu 3,8%, creşterea fiind stimulată de avansul acţiunilor creditorilor ipotecari, pe fondul eliminării temerilor privind consecinţele globale ale prăbuşirii celor doi giganţi financiari. FTSE 100 a recuperat astfel mai mult de jumătate din declinul înregistrat săptămâna trecută.

Indicele german DAX a urcat cu 3,46%, până la 6 339,25 puncte, în timp ce indicele francez CAC 40 s-a apreciat cu 4,98%, atingând 4 404,96 puncte.

Indicele pan-european FTSE 300 a ajuns la 1 162 de puncte, în creştere cu 3,3% faţă de şedinţa precedentă.

“Debutul de săptămâna aceasta al burselor europene a fost marcat de un singur eveniment, iar acela este naţionalizarea Freddie şi Fannie”, a declarat Matt Buckland, de la CMC Markets. “Această mişcare va elimina o parte importantă a incertitudinilor de pe piaţă, oferind în acelaşi timp o mână de ajutor consumatorilor americani”, a adăugat el.

Creditorii ipotecari au dominat luni tranzacţiile de pe bursa londoneză, HBOS, cea mai mare bancă ipotecară britanică, înregistrând o creştere de 13%. Acţiunile Lloyds TSB au avansat cu 11,2%, până la 310 penny, în timp ce titlurile Barclays au urcat cu 14%, la 360 de penny. Royal Bank of Scotland a avut un avans de 13,5%, acţiunile sale fiind cotate la 249 de penny.
Pe piaţa valutară, vestea naţionalizării Freddie şi Fannie a generat o apreciere a monedei europene şi a lirei sterline, pe fondul aşteptărilor privind creşterea gradului de stabilitate a sistemului financiar mondial.

Indicii bursieri asiatici au avansat, de asemenea, semnificativ, Nikkei 225 apreciindu-se cu 3,2%, până la 12 604 puncte, şi recuperând o mare parte din pierderile înregistrate săptămâna trecută. Indicele Topix a câştigat 3,6%, ajungând la nivelul de 1 212 puncte.

În cadrul celei mai ample acţiuni de salvare din istoria sistemului financiar american, secretarul Trezorerie Henry Paulson a anunţat duminică, înaintea deschiderii pieţelor bursiere, decizia de a prelua controlul asupra creditorilor ipotecari Fannie Mae şi Freddie Mac, care garantează jumătate din ipotecile acordate pe piaţa americană şi care au suferit pierderi de miliarde de dolari în urma declanşării crizei subprime.

O mare parte din obligaţiunile emise de cei doi creditori erau deţinute de băncile asiatice, care în ultimul timp au început să-şi retragă investiţiile din acest segment.

Planul de salvare ar putea costa guvernul federal 200 mlrd. dolari (140 mlrd. euro), pagubele produse de un eventual colaps al celor două companii fiind însă semnificativ mai mari. O asemenea acţiune ar fi putut îngheţa piaţa ipotecară americană timp de câţiva ani, generând un declin şi mai accentuat al preţurilor locuinţelor. Potrivit unui studiu recent, ritmul anual de scădere al preţurilor locuinţelor americane depăşeşte 15% în multe zone.

Sursa: eco.md